Mare bucurie administrativă, domnilor. S-au asfaltat Horia și George Coșbuc și, cum încă n-a apucat bine bitumul să se răcească, a început împărțirea meritelor. Tocmai acu’ a simțit domnul Filipescu nevoia să ne amintească cine a făcut, cine a dres și cine a fost exigent.

Păi foarte bine, stimabile, da’ io am o nedumerire: cine le-a spart, mă?
Că străzile astea n-au făcut singure tranșee peste noapte și nici cetățeanul turmentat n-a ieșit cu târnăcopul să caute petrol pe Horia. Orașul a stat luni întregi cu șanțuri, noroi, praf, devieri și peisaje de ziceai că mai lipsește o turelă de tanc după colț, toate în contextul lucrărilor la apă și canalizare. Și peste frumusețea asta urbanistică au venit și întreruperile de apă, de s-a pomenit cetățeanul că atunci când vede robinetul curgând începe să-l privească drept eveniment fericit al zilei.

Iar în centrul acestei povești stă AQUACARAȘ și directorul ei, Gheorghe Filipescu, personaj care, dacă s-ar organiza prin Caraș-Severin un concurs de popularitate, am serioase îndoieli că s-ar înghesui cineva să-i pregătească discursul de învingător. Da’ acu’ îl vedem în postura gospodarului exigent care ne arată asfaltul cel nou. Păi bine, dom’le, da’ înainte să ne arătați cât de frumos ați cusut pacientul, parcă avem voie să ne amintim și cine l-a ținut atâta vreme pe masa de operație.

Și mai e o chestiune mică, aproape neînsemnată, că văd că memoria în politică se evaporă mai repede decât apa din conductă: Horia și Coșbuc fuseseră asfaltate inițial de Daica Serv și treaba fusese făcută de mântuială. Dacă primarul Grigore Goja nu insista la Dimex și AQUACARAȘ să fie refăcute cum trebuie, astăzi poate nu mai aveam nici articolul triumfal despre noile „standarde”.

Da’ când asfaltul a ieșit bun, hop și corul. Pupincuriștii lui Mălăiescu au descoperit numaidecât geniul administrativ al domnului Filipescu și au început laudele, că doar n-o să lăsăm asfaltul să se răcească fără puțină tămâie politică.

Hai mă…

După atâtea întreruperi, după atâta șantier și după un oraș care a arătat pe alocuri ca după război, să vii la final și să aștepți aplauze fiindcă strada a fost pusă la loc cum trebuia pusă de la bun început e ca și cum îmi spargi bucătăria, mă ții o lună cu frigiderul în dormitor, iar când termini îmi bați la ușă să-mi arăți ce frumos ai pus gresia.

S-o stăpâniți sănătoși, stimabile.

Da’ cu aplauzele mai încet, că încă se aude ecoul picamerului.

Rușinică