CONDEIUL

S-a deschis CONDEIUL. Grijă la degete, că cerneala pătează

Mare lucru și presa asta, dom’le. Mai ales presa locală, unde dacă scrii că s-a reparat o stradă se găsește numaidecât unul să te întrebe de ce n-ai scris despre strada lui, dacă spui că nu s-a reparat alta apare altul care știe precis că lucrarea începe marți, iar dacă, ferească Dumnezeu, nu scrii nimic, se lămurește lumea imediat că sigur ai fost cumpărat. De cine? Eh, asta-i deja întrebare de om rău intenționat. Se află pe parcurs. Important este că te-a cumpărat cineva, că doar n-o să stricăm o teorie frumoasă cu amănunte.

Și uite-așa, într-un Oțelu Roșu în care părerile circulă mai repede decât informațiile și informațiile, săracele, gâfâie undeva în urmă încercând să le ajungă, s-a mai găsit unul să deschidă o gazetă. Mă rog, „gazetă”… că n-avem tipografie, n-avem băiat cu șapcă să strige ediția de seară prin centru și nici redacție cu fum de țigară, telefoane negre și un domn nervos care să urle că intrăm la tipar. Avem internet. Ce să facem, bre, astea-s vremurile. Dacă trăia Caragiale astăzi, probabil că Tipătescu dădea comunicate pe Facebook, Cațavencu avea podcast, iar cetățeanul turmentat întreba „Eu cu cine votez?” într-un live cu două sute de comentarii și trei conturi false.

Publicația se cheamă CONDEIUL, ceea ce, recunosc, în epoca în care degetul mare a ajuns instrument literar și orice posesor de telefon cu baterie peste 20% poate deveni editorialist, sună oleacă suspect. Condei? În 2026? Da’ ce urmează, călimară? Pergament? Poștalion până la Caransebeș? Ei, nu chiar, deși uneori, după câte o jumătate de oră petrecută prin comentariile de pe Facebook, începi să privești Evul Mediu cu o anumită nostalgie intelectuală.

Că avem și pe aici o specie foarte interesantă, iar dacă tot deschidem prăvălia ar fi nepoliticos să nu-i facem prezentările: părerologul municipal.

Părerologul municipal este un om extraordinar de ocupat cu treburile altora și, tocmai din pricina acestui program încărcat, nu mai găsește întotdeauna vreme să se ocupe și de ale lui. Dumnealui știe cum trebuie condus orașul, cum trebuie făcut bugetul, unde trebuie pusă bordura, cât trebuie să coste asfaltul, cine trebuie angajat, cine trebuie dat afară, ce proiect trebuia depus, de ce s-a depus celălalt și, dacă-l prinzi într-o zi bună, îți explică probabil și politica externă a Statelor Unite până se răcește cafeaua. Nu-i trebuie documente, dom’le, că documentele mai mult încurcă. Are convingeri. Și când omul are convingeri zdravene, ce să mai facă cu informația? Riști să i le strici.

Că s-a făcut ceva? Rău. Că nu s-a făcut? Și mai rău. Că se face? Electoralisme. Că urmează să se facă? Minciuni. Că s-a terminat? Ahaaa, păi stai așa, că sigur e ceva la mijloc. Și dacă întrebi, ca omul prost, ce anume e la mijloc, începe adevărata demonstrație: „Păi nu vezi?”. Nu, stimabile, tocmai asta-i nenorocirea, că nu văd. „Păi tocmai!”. Aaa, bun. Acum s-a lămurit și chestiunea.

Să nu se înțeleagă însă că aici se va cânta în struna cuiva de dimineața până seara, că nu deschidem taraf, ci publicație. Dacă un lucru e bun, mare nenorocire, va trebui spus că-i bun, chiar dacă asta produce indigestie vreunui cetățean care și-a construit întreaga personalitate digitală în jurul ideii că nimic nu poate merge bine. Dacă un lucru e prost, iarăși necaz, va trebui spus că-i prost. Și dacă vreun personaj al cetății se hotărăște să se urce singur pe piedestal, să-și pună laurii pe cap și să ne explice de acolo cum stă treaba cu morala, competența, cultura și salvarea Oțelului Roșu, păi ce să facă și CONDEIUL? Să treacă pe lângă el cu privirea în pământ? Ar fi lipsă de respect față de efortul omului.

Că material există, slavă Domnului.

Avem politică, avem administrație, avem Facebook, avem comentatori, avem foști, actuali, viitori și mai ales oameni care n-au fost nimic din toate astea, dar care știu cu precizie ce-ar fi făcut dacă erau. Avem câte un Napoleon de tastatură care până la prânz a reorganizat Primăria, după-masă a rezolvat infrastructura, iar seara, după două postări și-un „RUȘINE!!!” scris regulamentar cu majuscule și trei semne de exclamare, poate merge liniștit la culcare cu sentimentul datoriei civice împlinite. Mâine o ia de la capăt, că cetatea nu se salvează singură și nici algoritmul nu se hrănește cu tăcere.

Da’ să nu fim răi. Poate oamenii chiar vor binele orașului. Mai mult, sunt convins că aproape fiecare îl vrea, numai că există o mică neînțelegere în privința acestui „bine”: fiecare pare să-l dorească în forma exactă în care și l-a imaginat el, executat de persoana pe care o place, în termenul pe care l-a stabilit, cu banii pe care presupune că-i avem și, foarte important, fără să fie nevoie să citească vreo explicație mai lungă de trei rânduri. Păi suntem în 2026, dom’le. Cine mai are vreme de context? Contextul nu încape bine în screenshot.

Aici intră în scenă CONDEIUL, care n-are ambiția să salveze orașul, că Oțelu Roșu a supraviețuit și fără el și, cu puțin noroc, va supraviețui și după. Nici adevărul absolut nu încape în buzunar, să fie scos la nevoie și pus pe masă cu „pac, uite-l!”. Dar faptele pot fi căutate, documentele pot fi citite, afirmațiile pot fi comparate cu realitatea, iar moravurile, ah, moravurile!, pot fi privite și cu un zâmbet, că dacă le luăm pe toate cu solemnitatea unei ședințe extraordinare riscăm să îmbătrânim înainte de următoarea ordine de zi.

Și-or mai apărea, inevitabil, câte unii supărați. Păi cum să nu? Dacă toată viața te-ai obișnuit să dai cu părerea despre ceilalți și într-o dimineață afli că s-a găsit unul să dea cu părerea și despre părerea dumitale, se produce un dezechilibru în ecosistem, dom’le. E firesc. Până ieri erai comentator, azi te pomenești comentat și, uite-așa, dintr-o dată libertatea de exprimare începe să necesite regulament de funcționare. Da’ trece. Organismul se adaptează.

Așa că, stimabililor, CONDEIUL s-a deschis. Fără panglică, fără fanfară, fără sobor și fără promisiunea că de mâine va curge adevărul pe Bistra la vale, că nici râul n-are vreo vină să-l încărcăm cu toate părerile noastre. Mai răsfoim catastiful cetății, mai vedem cine ce-a spus, cine ce-a făcut, cine ce-a promis și, mai ales, cine a uitat între timp ce spusese, făcuse ori promisese, că memoria publică are și ea limitele ei, săraca.

Noroc că cerneala ține ceva mai mult.

P.S. Celor care se vor recunoaște prin textele viitoare fără să le fie pomenit numele le recomand cumpătare. Dacă vedeți un personaj ridicol și primul gând este „ăsta-s io!”, păi… ce să zic, stimabile? Poate că nu CONDEIUL este problema. Da’ nu mă bag, că iar ajungem la introspecție și d-astea complicate, iar pentru prima zi de gazetă parcă ne-am întinde prea mult. Fiecare se cunoaște cât poate.